duminică, 30 octombrie 2011

W.D. Snodgrass


Memento 1

Umblând printre scrisori şi teancuri de cecuri vechi
Anulate, tăieturi din ziare şi cartonaşe galbene cu note
Care odată au însemnat ceva, s-a întâmplat să găsesc
Fotografia ta. Fotografia "aceea". M-am oprit îngheţat,
Asemeni unui om care greblând frunzele moarte din grădină
A dat peste o mână desprinsă de trup.

Totuşi, în prima clipă, am fost fericit; stai în picioare
Chiar aşa cum stăteai - sfioasă, delicată, subţire,
În rochia lungă de dantelă verde cu margarete brodate
Pe care ai îmbrăcat-o la primul nostru dans. Vederea ta
Ne buimăcise pe toţi. Atunci dorinţele noastre erau altele,
Şi idealurile uşor de înfiripat.

Apoi, prin război, şi cei doi ani nesfârşiţi
Peste mări, japonezi morţi în barăcile lor
Printre farfurii, păpuşi şi pantofi rătăciţi, am purtat
Acea imagine a ta, acolo, să îndepărtez frica mea.
Să-mi dovedesc că ai fost şi că ai putea să mai fii.
Asta era înainte de viaţa noastră-mpreună.

Înainte de a ne secătui unul altuia forţele
Cu minciuni, tăgăduiri, regrete tacite
Şi învinuiri; înainte de divorţ
Şi trădare. Mai bine zis: înainte de a ne fi întâlnit.
Totuşi, pun fotografia ta înapoi. Cândva, la timpul cuvenit,
O voi găsi încă acolo.



Mementos, 1 


Sorting out letters and piles of my old
Canceled checks, old clippings, and yellow note cards
That meant something once, I happened to find
Your picture. That picture. I stopped there cold,
Like a man raking piles of dead leaves in his yard
Who has turned up a severed hand.

Still, that first second, I was glad: you stand
Just as you stood—shy, delicate, slender,
In that long gown of green lace netting and daisies
That you wore to our first dance. The sight of you stunned
Us all. Well, our needs were different, then,
And our ideals came easy.

Then through the war and those two long years
Overseas, the Japanese dead in their shacks
Among dishes, dolls, and lost shoes; I carried
This glimpse of you, there, to choke down my fear,
Prove it had been, that it might come back.
That was before we got married.

Before we drained out one another’s force
With lies, self-denial, unspoken regret
And the sick eyes that blame; before the divorce
And the treachery. Say it: before we met. Still,
I put back your picture. Someday, in due course,
I will find that it’s still there.



marți, 25 octombrie 2011

Alfred Moşoiu


Toamna

Cad frunzele şi azi ca şi-n trecut,
Cum cade gândul în necunoscut...
Dar parcă azi mai tristă e grădina...
E vina toamnei sau a mea e vina?
Cum stăm tăcuţi alături, amândoi,
O altă toamnă plânge parcă-n noi...

E toamna pustiirilor de veci,
Pe care-o simţi când ţi-este scris să pleci,
Când sufletul, în clipa despărţirii,
Se face una cu durerea firii...
Strângi amintiri de parcă frunze strângi,
Şi fără voia ta începi să plângi...

Cad frunzele şi azi ca şi-n trecut...
Cum cade gândul în necunoscut...
...Îl simt cum pleacă sufletu-ţi de-acum.
Îmi simt şi eu tot sufletul pe drum...
Şi am rămas pe bancă amândoi:
Doi arbori desfrunziţi şi trişti şi goi...


joi, 20 octombrie 2011

Traian Demetrescu


Trec orele...

Trec orele ca niște note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei...

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârșitul
Și tristul gol că nu mai sunt...

Ca cerul unei seri de toamnă
Se-ntunecă pierduta minte:
Nimicul își întinde noaptea
Pe calea ducerei-nainte...

Uimit în loc s-oprește omul
Ca-n fața unui ne-nțeles:
Din gândurile risipite
Nehotărârea a cules...

Și clară o lumină numai
Îi stă-n adâncul cugetării:
Că trece, - și rămân în urmă-i
Nemărginirile uitării...


Mihai Beniuc


Ultima scrisoare

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.
Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.


duminică, 16 octombrie 2011

Ion Horea

  
Şi acum

Am pierdut foarte mult timp
în căutarea timpului, foarte mult pământ
în aşteptarea pământului,
foarte multe culori
şi arbori şi cer şi păsări
în urmărirea lor,
şi acum, de la capăt, îmi împlânt
unghiile în pământ, ca o fiară de pradă,
ca un copil urmăresc păsările
în zborul lor din adânc,
iau totul de la capăt, să ajung
aici unde-am ajuns, să înţeleg
ceea ce pot să înţeleg.
Râuri îşi iau zborul, rând pe rând
adăugând
şi murmurând
şi colorând.


Ion Horea


Mi s-a părut

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,
Din toamnă-n ceaţa dusă de ploi să mai rămân
În jocul tău de care va fi cândva să fug
Fricos ca o şopârlă sub frunzele de rug.
La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.
Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,
Şi marginilor lumii parcă le dau ocol.
Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.
Să fie mâine ziua în care m-am născut?
Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,
Şi bate vânt, şi norii se strâng în jurul lui,
Ca la un semn, spre iarnă, al meu şi-al nimănui.
Mi s-a parut o clipă ca şovăi şi că-aştept
Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,
Apoi trecu şi-această nedumerire-n gol,
Vârtejuri să mă poarte şi să mă-ngroape-apoi
În liniştea prelungă ce stăruie-ntre noi.


vineri, 7 octombrie 2011

Lucian Blaga


Nu-mi presimţi?

Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?
Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?
Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?