duminică, 27 noiembrie 2011

Daniela Crăsnaru


Sentiment

Ciudat sentiment de a merge pe sârmă,
dedesubt, tot eu, mă aștept
cu brațe deschise. Poate
pândita cădere tot va veni
în ultima legănare de vise.

Toamna arsă urcă-n păianjeni -
nu știu, e mai rău
ori mai bine
Îmi aștept prăbușirea în copitele cailor
cu care toamna se depărtează de mine.

Ne-ntreagă-mplinire, salt și cădere,
mereu risipită tot mie-mi ajung:
partea asta ispită, cenușă, durere,
partea asta limpede ceas de amurg.

Reflux de culoare, timpul aleargă
din alge și pești
pregătind un înec.
De ce mă tem, tot eu sunt aleasa
trupului acesta
prin care trec...


Gane Todorovski


Dragoste

Aş vrea să fii un grăunte de praf
Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce...

Praf de dragoste, praf de nimic.
Praf nevăzut.
Totuşi - dragoste, mereu dragoste.

Lasă-mă să te ţin în palmă,
Imponderabilă, imperceptibilă,
Lasă-mă să cred ca ești în mine,
Ghemuită undeva, în mine.

Aș vrea să fii un grăunte de praf,
Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce...

Lasă-mă să te fac roditoare,
Cum, primăvara, lujerul florii,
Ca să te naşti în mine,
Avuţie a dragostei, belşug al dragostei,
Rod al dragostei, plin de sevă.

Aş vrea să fiu un grăunte de praf
Ca cea mai slabă adiere să te poată aduce...

Te am, tu nu -
Nesfârşită absenţă,
Atât de aproape de neatins,
Atât de imens inefabilă.
Totuşi pe locul dorului meu
Adesea găsesc alinare.


Mircea Ivănescu


Miopie

seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
însăși suzana, și-mi povestea cum fuge un bărbat
cu ochii rotunzi, bulbucați, după mine – să însemne
asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot
repede lentilele de pe nas și suflu în ele
s-alung ispitele) dar mai pe urmă –
spunea suzana (povestește ea mai departe),
se face o cotitură și scapi – de asta mi-e frică și mie,
adaugă ea gânditoare. văzută fără ochelari
fața ei este ca o părere – mă gândesc că am scris de demult
că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă
a unui nebun care vrea să se prindă
pe el însuși – și e întotdeauna câte o cotitură.
pe urmă îmi pun ochelarii și totul reintră în normal.


sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Lucian Blaga


Nu sunt singur

Obârşiile-izvoare
mă mai leagă. Nu sunt singur.
Mi-a crescut pe câmp o floare,
unde sunt, să nu fiu singur.

Jaruri sfinte, nor fierbinte,
trec pe cer, să nu ard singur.
Inimi bat, se spun cuvinte,
pe pământ să nu cânt singur.

Umbra-alături ia fiinţă,
unde merg, să nu merg singur.
Neguri vin din nefiinţă –
mărturii că nu sunt singur.

Vulturi din robie scapă
şi se-nalţă; nu lupt singur.
Cade în abis o apă,
în adânc să nu cad singur.

Focuri sunt şi e credinţă.
Acest gând cât mai palpită
schimbă moartea-n biruinţă:
nu sunt singur, nu sunt singur.


Mircea Ivănescu


ne-am încurcat în minciuni

ninsoarea aceasta nu se va termina niciodată - și asta
e un fel de a spune - (și poate, de aici,
începe o foarte laborioasă adâncire într-o realitate
în care va ninge mereu bineînțeles. și poate ar fi
mai bine așa. să stai - să vezi pe fereastra lăuntrică,
ninsoarea egală - sau povârnită - de afară.
și tu, înăuntru, cu mâinile în mâneci, sau pe consolă.
și cu ochi micșorați, printre umbrele noi, pe covoare, perdele.
ninsoarea aceasta nu se va termina niciodată. doar că
nu te gândești acum la asta. și schimbările de lumină
pe fața ta - căci alte chipuri de fapt nici nu sunt -
n-au nici o legătură cu zăpada de afară. dar asta
e altceva.) ar trebui să plece de la încăpătoarea imagine
a ceea ce simți cu adevărat. - adică o altă - sau poate aceeași -
minciună?


vineri, 25 noiembrie 2011

Damian Ureche


Teiule

Teiule, tu nu dai fructe;
Recunoşti: rodirea doare;
Numai tu din toţi copacii
Ştii să te opreşti la floare.

Dar mireasma, dar mireasma,
Care ne-a-mbătat natura?
Sunt şi fructe ce se gustă
Cu-alte simţuri decât gura.


joi, 24 noiembrie 2011

Marin Sorescu


Presimt...

Presimt că o să am o zi cam proastă.
Din cât greu fost-a, este cel mai greu.
De altfel, zarea va rămâne-albastră
Şi Ştreangul mâine fi-va curcubeu.

Spre mine mă deschid ca o fereastră
În care stă pe gânduri Dumnezeu.
Şi iată vine pasărea măiastră
Şi pasărea aceasta sunt tot eu.

Fragilă-alcătuire şi capcană,
Las corpu-acesta unei alte flori.
O voi privi, cu lacrima-mi, din nori,

Deşi, vii prea devreme, tu, dojană...
Şi cui să-ncredințez această pană ?
Cum să te iau, durere, să nu dori ?


miercuri, 23 noiembrie 2011

Tudor Arghezi


În zări

În zări
Cântări,
Trezesc
Păduri,
Copaci
Şoptesc
Murmuri
Tu taci...
Prin plop
Potop
De dulci
Cântări
În zări
Te culci
Pe crini
Suspini...


George Ţărnea


Despre ploi

De câte ori toamna
simt ploile încolăcindu-și brațele
pe după sufletul meu
știu că undeva în lume
cineva plânge
din pricina unor îndelungate iubiri
nemărturisite

De câte ori toamna
simt ploile coborând
peste fruntea mea
cu aceeași imperturabilă exactitate
precum în clepsidre
nisipul înjumătățit
știu că undeva în lume
cineva se socotește mult mai pierdut
și mai singur
decât mine...


Vicente Aleixandre Y Merlo


Adolescența

Se făcea că vii și că pleci încet
De pe un drum
Pe alt drum. Că te văd
Și altă dată că nu te văd.
Că treci pe un pod, pe alt pod
- Cu un pas ușor,
Lumina în bucurie învinsă.

Se făcea că privesc
Apele în jos cum se duc,
Și-n oglindă trecerea ta,
Curgând și pierind.


marți, 22 noiembrie 2011

George Ţărnea


Despre tăcerile provinciale

Nici nu poți număra
câte suflete locuiesc
în secundele tăceri provinciale

Dimineață tăcere
la prânz tăcere
seara tăcere

Doar noaptea
din când în când
moare sau se naște un fluture
moare sau se naște un om

Dar cine are timp
să se întrebe
de ce numai noaptea
se întâmplă
lucrul acesta
când jur-împrejur
sunt atâtea tăceri
diferit colorate.


Nichita Stănescu


Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.


luni, 21 noiembrie 2011

Elena Farago


Scrisoare

...Şi tot aşa pe înserate cum e acum – ţi-aduci aminte?
Stam amândoi, acum e anul... noi amândoi! ce dulce-mi sună
În gând când le aud... ce dragă îmbrăţişare de cuvinte!
E-atâta cântec într-o vorbă când ştie gândul să şi-o spună...

Noi amândoi... închide ochii când vei ajunge-aici şi-ascultă
Noi amândoi – acum e anul. – Ce dulce lacrimă şi multă
Închide gândului cărarea când vreau anume să-mi socot
Ce-s eu în aste două vorbe în care singur tu eşti tot...


sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Ion Minulescu


Romanţă negativă

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…

N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!…

Dar n-am putut călători-mpreună…
Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,
N-a fost decât un searbăd început
De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…


George Ţărnea


Punctul comun

Trec separat prin noi aceleaşi zile
Trec separat prin noi aceleaşi stări,
Tăcerea ta îmi stăruie-n pupile
Plecarea mea îţi plânge-n aşteptări.

Nici unul nici altul nu se-ndură
Să pună capăt chinului din el
Deşi sărutul ne-a-ngheţat pe gură
Și frica de-mpăcare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleaşi clipe
Trec separat prin noi aceleaşi legi
Iubirea noastră-i plină de risipe -
Rămâne să-nţeleg şi să-nţelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o dată
Şi iată-ne constrânși la convorbiri
Purtate într-o ură mai ciudată
Pe seama separatelor iubiri.


Tudor Arghezi


Spuneai ceva?

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
În jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem ”Tine”.
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.


vineri, 18 noiembrie 2011

Daniela Crăsnaru


Bruma

Frunza să curgă, să ne îngroape...
Stinse fie-mi în minte
urmele noastre imaginare.
Tu te vei destrăma
mai întâi în silabe,
apoi în consoane şoptite,
apoi în vocale amare...

Galben încenuşat, vino degrabă !
Gata. E vremea.
Nimic nu mai pot amâna.
Şterge culoarea violentă a verii,
sugrumă-i tremurul, hohotul, patima
Cu palida mână a ta.

Apoi vino tu, brumă
şi puneţi unghia
rece, sticloasă
aici unde bate pulsul,
pe vena asta fierbinte,
vie,
Şi haide, apasă odată !


miercuri, 16 noiembrie 2011

Adam Asnyk


Spune-mi ceva

Spune-mi ceva, după vorbele acele
Tânjesc de-o vecie. Oricare din ele,
Dulce-nfioară inima mea.
Spune-mi ceva...

Spune-mi ceva. Nimeni n-aude, nu ştie,
Straniu, vorbele tale leagănă-adie.
Ca şi o floare, vorbele tale m-ar mângâia.
Spune-mi ceva...


Panait Cerna


Noapte

N-ai somn, în astă noapte de-aşteptare !...
Nici pace n-ai: din soarele de ieri,
O rază, un mănunchi de scânteieri,
A-ntârziat în ochi, tremurătoare -
Şi nu se-nchid pleoapele arzătoare...

Ţi-i inima numai de visuri plină...
Ca-ntr-o biserică strălucitoare,
Când se aprind făcliile la denii,
Aşa, deodată, s-a făcut lumină,
În sufletul neadormit pe care
Se scutură un stol de dulci vedenii...
Iar amintirea prinde să deşire
O tânără poveste de iubire:

Era-n amurg. Pe drum, nici o vieaţă...
Doar doi înfioraţi, în pasuri line,
S-au strecurat sub plopul cel înalt -
Ş-atât de-aproape se priveau în faţă,
Că fiecare se vedea pe sine
În ochii celuilalt.

Dar ochii ei curând în jos căzură...
Întâi a sărutat-o el pe gură:
De-a pururi gura dulce, ca de-albină,
Să înflorească-n zâmbet de lumină !...
Apoi - din nou pe gura ce sta mută:
Să spuie numai vorbe dulci şi glume !
Apoi pe ochi: să nu mai vadă-n lume
Decât pe el, cel care-i sărută !...

Pe urmă ? N-a fost vis, ci o furtună
Ce zguduie adânc, adânc răsună...
Orbi, fericiţi, în clipele acele
Erau biruitorii sorţii grele, -
N-aveau răgaz să cugete la ele,
Nici vreme să le numere n-aveau.


Octavian Paler


Nopţile

Nopţile, când îmi amintesc iarăşi de noi,
totdeauna pe întuneric şi ameninţaţi totdeauna,
îmbrăţişaţi sub ghilotină mereu,
totdeauna obsedaţi de timp şi de noapte,
hăituiţi de umbre în care ne recunoaştem pe noi,
totdeauna ca în prima noapte a lumii
şi totdeauna vorbind despre sfârşitul iubirii,
totdeauna amintindu-ne de mări şi de soare
şi totdeauna pe acest nisip negru al nopţii
fără să ştim dacă mâine vom mai fi împreună,
totdeauna aşteptând cuţitul ghilotinei să cadă,
totdeauna despărţirile,
totdeauna dragostea ameninţată de alţii
şi de noi înşine,
totdeauna sub acest soare negru
care ne luminează, când se ating, mâinile,
totdeauna înfricoşaţi că mâinile noastre
vor ajunge la capătul dragostei noastre
şi totdeauna visând să ne iubim fără să ştim
dacă suntem primii oameni pe lume sau ultimii,
dacă lumea începe cu noi sau sfârşeşte.
Totdeauna dragostea în umbră ca înţelepţii lui Rembrandt,
ea care n-are nevoie de înţelepciune, ci de speranţă
şi totuşi dacă vom muri vreodată dragostea noastră,
va muri nu din pricina nopţii
ci din pricină că noi înşine am ameninţat-o prea mult.


duminică, 13 noiembrie 2011

Tudor Arghezi


Transfigurare

Cu toate că i-am spus că nu vreau
Mi-a dat noaptea-n somn să beau
Întuneric, şi am băut cupa-ntreagă.
Ce-o fi să fie, să se aleagă.

Puteam să ştiu că-n zeama ei suavă
Albastră alburie era otravă?

M-am îmbătat? Am murit?
Lăsaţi-mă să dorm... M-am copilărit...

Cine mai bate, nu sunt acasă,
Cine întreabă, lasă...
Cui mai pot să-i ies în drum
Cu sufletul meu de acum?


vineri, 11 noiembrie 2011

Dana Opriţă


Ultimele file

Erau, mai erau încă zile şi nopţi
pentru inima noastră curăţată frumos de sentimente,
mai rămăsese încă timp
de un bun rămas,
de o amintire
uitată şi ea, dată repede pe datorie,
în schimbul unui surâs adormit într-un fir de nisip.

Doar mâna mai flutura un semn, neştiut, desigur,
doar noaptea îşi sălta ochiul să ne privească
de după pomul nostru, imobil, ca o coamă de dinozaur.

Noi -
cei născuţi întru iubire,
noi -
palidă căldură din coaja unei litere,
construind şiruri nesfârşite de cuvinte,
fără vreun gând de nemurire.

(ştiu ce-a fost mâine,
dar niciodată nu voi putea înţelege
visul de ieri)


joi, 10 noiembrie 2011

Valeriu DG Barbu


Hexagonul şi frunzele
(anti-poem de proiectat doar pe zi)

Secvenţa unu*

filtre moi dimineţile, rugăciunile se împiedică,
ajung silabe răsfrânte

dinamica adevărurilor absorbită de circumstanţe o
urmăreşte lumina,
nu luminaţii...!

iertarea
cât o lacrimă, înalţă răpusul, compromisul e spart
de un singur cuvânt -
încă nu-l ştiu

nu coerenţă, nici relativism ori cereri esenţiale...
nimic
fugind de convenţional, te afunzi în el - cum voi
străbate?
conştient nu ştiu

inima ta decojită de tot ce-i simbolic dezaprobă
toleranţa are puls în trei timpi -
cel "străin" de-i fuga de abis, eşti iarăşi jertfă...!?!

deja limba păsării - pe care voi pieri - este departe
virgulă pe cer
cerul silabelor răsfrânte

Secvenţa doi**

filtre rarefiate, amiezile mi-au tras vergele subţiri
orizontul -
la capătul opus stau!?! Stau:

liniştea-i absenţa oricărei patimi, pauza
între scufundări în amarul care-i mai amar în coajă
până-n miez nu voi străbate! Când!?!

statica aparentă irită, principiile au noduri
cuvintele au plesnit acoperişul de aramă oxidată,
verde
verdele este viaţă - şi venin

am avut siliciul, ionii biciuiţi şi burice...
milioane de degete atingându-se, se consumau ori
emanau libertăţi - l-am irosit!...voi eraţi acolo...

nu mai aştept, pe jos străbat cerul,
am vreme puţină...


marți, 8 noiembrie 2011

George Bacovia


Amurguri

Amurguri
Văpseli,
Triste culori,
Dureri pe negândite...
Amurguri...
Spoieli
Boieli
De-atâtea ori,
Induceţi gând
Contemporan,
În uneori...
Amurguri...
Văpseli
Triste culori,
Spoieli
Boieli,
Speranţe părăsite...


Cezar Baltag


Iarbă de uitare

A căzut steaua
Mi-am strâns cenușa sub cap și am chemat
somnul
Și am visat că se făcea un dulce și un amar
Și am visat că se făcea o vreme fluidă
Și am visat o balanță
care cântărea zile și nopți
și o femeie care torcea norii

Era un râs pestriț în păsări și pești.
Și bătrâna secerătoare
îmi legăna viața
într-un leagăn de gresie.
Pământul
era
ca pământul
bun de născut și murit.

Unde și unde o vamă, unde și unde
un deal
Aici apă, dincolo noapte, mai încolo
mosorul pustiului
Râsul dezleagă snopii, plânsul îl treieră
lumina își caută ziua
cenușa întârzie.

Vreau o floare de uitat lumea
o iarbă de visat cuvintele din lacrima
orbului
Scară albastră pentru zodii
foc înfrunzit
urcând o clorofilă roșie
în setea cuvântului


Cezar Baltag


Când nu ne vom mai zări

Cândva, când nu voi mai avea umbră,
am să te strig
cu numele tău de dinainte de naştere
cel care nu mi-a fost îngăduit niciodată
să ţi-l pot spune

Odată, când nu voi mai fi
am să te chem
cu numele tău cel adevărat,
cel care nu ţi-a fost dat să-l afli
Câtă vreme am fost cu tine

Cândva, când nu mă vei mai zări,
am să-ţi caut paşii, strigând
numele tău cel de taină,
pe care, auzindu-l pentru prima oară, vei şti
că a fost al tău dintotdeauna

Cândva, când nu te voi mai putea privi
am să te chem fără veste
cu numele tău de la început,
la a cărui rostire te vei trezi din pulbere ca să afli
că nu te-am împărţit niciodată
cu nimeni

Cândva, când nu ne vom mai găsi
am să te strig
cu numele tău dinainte de naştere
pe care iarbă chiar de ai fi,
auzindu-l
îmi vei răspunde

 

Florin Mugur


Păpădia

Aş fi vrut să inventez păpădia
îţi fac această mărturisire
dar am început cu tremurul şi m-am oprit acolo.
Relaţiile mele cu tremurul au fost zilnice -
moştenisem nervii unui rege
moştenisem suficienţa şi istericalele unui rege bătrân.
Cu vremea rănile vechi
mi s-au tras pe neobservate spre inimă
mi s-au tras pe neobservate spre marginea mării
mi s-au tras către locul de unde încep cutremurele
şi nu ştiu, nu mai ştiu - uite
mă pregătesc cu o neaşteptată febrilitate
să devin un poet uitat.
Pe mormântul meu o cafea neagră
fumegând ca o candelă.


luni, 7 noiembrie 2011

Mircea Ivănescu


Jocularităţi

pe vremuri, mă gândeam că totul e asemenea unui joc,
în care cineva din faţa ta îţi arată deodată
câteva degete desfăcute, când îşi întinde pumnul spre tine
şi tu trebuie în aceeaşi clipă să-ţi zvâcneşti pumnul spre el
şi să-ţi desparţi acelaşi număr de degete, altminteri
ai pierdut - îmi spuneam, dacă se întâmplă ceva, totdeauna
în tot ceea ce facem? în orice împrejurare în care ne pune viaţa?
şi trebuie să arătăm mereu acelaşi număr de gesturi, aceeaşi
mişcare, căci altfel am pierdut - şi chiar pierdem,
desigur, de cele mai multe ori - doar e un joc,
şi cel care stă în faţa noastră îşi mişcă larg
braţul - şi întinde pumnul spre noi, deodata zvâcnindu-l,
ca o ameninţare spre noi - şi noi trebuie să facem la fel,
şi din asta e facută întreaga viaţă -


vineri, 4 noiembrie 2011

Cincinat Pavelescu


Intimă

Îţi mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu şi era toamnă,
Şi frunzele se-nfiorau,
Şi tremurau în vântul serii
Ca nişte fluturi chinuiţi,
Ca nişte fluturi rătăciţi
Din ţările durerii.

Ţi-aduci aminte iar de seara
Şi-amurgu-acela violet,
Când toamna şi-acorda încet,
Pe frunza galbenă, chitara?

Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Şi pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase...

Şi-atunci, doar inimă şi vise,
Ne-am dus ca lebăda şi noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceaţa care-l umezise.

Aşa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea...
Îţi mai aduci aminte, doamnă?