vineri, 30 septembrie 2011

Tudor Arghezi


Melancolie

Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.


 

marți, 20 septembrie 2011

Dinu Ramură


Târziu

Cad frunze-ngălbenite
Pe drumul ruginit,
Şi-n zborul lor le-asemăn
C-un suflet părăsit.
De-aceea al lor freamăt
Nu pot să-l mai ascult,
Tu vii de-abia acuma,
Eu am plecat de mult.

De calci pe frunze moarte
Şi-ţi mai răsar în gând,
Alungă-mă din minte,
Căci nu mai viu nicicând:
S-au dus acele clipe
Din vremea de demult,
Tu te gândeşti acuma
Eu te-am uitat de mult.

Nesocoteai iubirea,
Azi o cunoşti şi-o ştii,
De-ţi vine-n gând tăcerea
Cărărilor pustii,
Pustii îţi vor rămâne
Ca-n vremea de demult;
Zadarnic mă mai cauţi:
Eu am plecat de mult.

Al păsărilor cântec
Ascultă-l tu de-acum,
Privind cum cade frunza
Atât de tristă-n drum;
Eu nu mai sunt în stare
Să pot să mai ascult:
Încearcă de mă uită...
-Eu te-am uitat de mult.


joi, 8 septembrie 2011

George Ţărnea


 Despre sărbători

Prilejul fiecărei sărbători
e ziua
mai înainte chiar de a fi fost rostit
numele său

Între hotarele zilei
atâtea şi atâtea minunate gesturi
atâtea şi atâtea înfricoşătoare verdicte
încât oamenii ar trebui să se întrebe
dacă sărbătorile nu trec cumva
dintr-o inimă în alta
la fel de fulgerător
şi la fel de adevărat
cum dintr-un cer în altul
păsările

Dar sărbătoarea pe care
nicicum nu o poţi cuprinde
în toată irepetabila sa măreţie
trebuie socotită a fi
naşterea celui mai necunoscut
celui mai şters
celui mai de rând
dintre semenii noştri.


marți, 6 septembrie 2011

Pablo Neruda


Poemul XX

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Pot scrie, de exemplu: "noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare".
Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.
M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?
În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?
Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.
Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.
O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.
Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.
Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri.