Trebuia să te văd într-o zi, să te chem.
Trebuia să se sfârşească o vârstă
Şi să înceapă a doua,
Trebuia să amestec mierea şi roua
Cu grijile dintotdeauna
Şi să fiu una...
Trebuia să încep cântecul, şi l-am început.
Uneori am cântat frumos,
Uneori am tăcut.
Trebuia să ascult apele, codrii adânci,
Trebuia să mă caţăr pe stânci,
Să mă prind de rădăcini şi de fire,
Trebuia să cer şi să dau nemurire
Cuvântului meu, şi pasului greutate,
Agerime privirii să le vadă pe toate.
Trebuia să lărgesc şi să ridic
Universul meu mic.
Mi-am găsit în tine liniştea şi frământarea,
Lumea o ţin într-o mână
Şi visul în alta.
Diamante pe frunte-mi sunt stelele mari de pe cer
Şi nu mă clatin sub atâtea poveri.
"Constanţa Buzea a dovedit, dintru început, că nu se lasă purtată de voia versurilor, ci le supune, aducându-le la rolul hărăzit fiecăruia în tabloul la care lucrează. Când sunt căutate atent, în luciditatea febrilă a creaţiei, cuvintele nu mai par căutate. Simplitatea nu mai este pur şi simplu simplitate, ci iradiază toată lumina muncii încorporate. Poezia este oricum şi cântec, şi intuiţia i-a spus poetei acest secret public, uitat de mulţi confraţi. Versul bine strunit nu devine pentru ea rigid, versul liber îşi păstrează candoarea melodică. Respirând 'prin pieptul timpului', poezia ei are şi graţia, şi romantismul, şi vigoarea acestei epoci şi, abia bănuind ceea ce va scri mâine, suntem totuşi siguri că temele contemporaneităţii vor găsi în ea un poet din ce în ce mai pregătit pentru a-şi da contribuţia în marele cor al poeziei româneşti."
RăspundețiȘtergereConstanţa Buzea, DE PE PĂMÂNT, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963