vineri, 18 februarie 2011

Mircea Ivănescu


despre scaun

să scrii poezii despre obiecte - să începi, de exemplu,
cu un scaun, şi să povesteşti despre el, învârtindu-te
în jurul lui, aşezându-te chiar pe el, sau, dimpotrivă,
dându-l cu piciorul deoparte - să spui
ce poate fi, însemna, cum se explică înăuntru
grupul acesta de lemn dispus astfel încât să fie o mobilă,
şi pe nesimţite să aluneci (dar atunci înseamnă că stai
pe scaunul însuşi de care e vorba? sau doar că te-ai fi oprit
cu mâna sprijinită de speteaza lui? - sau, modest, pe jos,
lângă el?) la alte lucruri mai importante,
mai personale, mai omeneşti decât scaunul.
de la poezia obiectelor, adică, măcar prin subînţelesuri
să ajungi tot la ceea ce te intereseză pe tine - la tine adică -
(să crezi că aşa se face. dar e de fapt un răsfăţ
în propria ta apă călduţă, de comoditate, şi clişee verbale,
în care ţi se pare că ai o mare, poetică, responsabilitate. şi crezi
că faci astfel poezia reală.)
înseamnă că, vezi, cei care au scris poezii - sau, dacă vrei,
cei care au suferit în acel loc, în persoana
lor, murdărită, purificată (ei nu aveau
cum să ştie dacă sunt salvaţi) - nu au stat
pe scaune, umblau - dante spune - chiar ţinând
propriul lor cap în mâini, ca pe o lanternă, umblau
mereu - şi dacă ar fi întâlnit un scaun, nici
nu l-ar fi răsturnat cu piciorul.
l-ar fi ocolit.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu