luni, 28 februarie 2011

Dana Opriţă


După douăzeci de ani

Oare câte urme de cai îşi leagănă coama în lumină
desenându-şi libertatea?
De ce blestem a fost ţesută iubirea noastra, te-ai gândit?
oare câtă suferinţă (alta) trebuie plătită din nou
pentru ca fericirea
să poată lua chipul şi asemănarea noastră?
Ţi-am privit ochii, închişi în sine,
atunci când pândeai vise scufundate în apa melancoliei,
când tocmai călătoreai spre insula Itacăi pierdute,
mereu disperat încercând să citeşti în valurile oglinzii,
mereu disperat fugind de privirea întâlnită acolo
(demult Penelopa uitase să-şi sfârşească pânza şi
să-şi primească peţitorii)
Dar eu eram departe
doar eu eram în noaptea aceea din an
când soarele uitase să apună,
când visele noastre se numărau încet,
prea încet
prea târziu.

Ce blestem a ţesut iubirea noastră, te-ai gândit?

(demult Penelopa sfârşise să-şi destrame pânza şi
să-şi izgonească peţitorii).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu