Adrian Păunescu

Mi-e imposibil fără tine

Nici nu mai ştiu dacã erai frumoasã
Și nici în ce culori îţi stă mai bine,
Știu doar cã amintirea nu mã lasã
Și cã mi-e imposibil fãrã tine.

Vizionez femei nenumãrate,
Femei interesante mã mai sunã,
Dar rece şi strãin mã simt de toate
Și nu mã vãd cu ele împreunã.

Nu pot nici sã-mi explic întreaga dramã,
Care-a decurs din întâlnirea noastrã,
Dar vechiul dor al dragostei mã cheamã
Și tu îmi faci cu mâna la fereastrã.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?
Tot prostul face pe interesantul
Și-n condamnarea asta la tãcere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Și cum sã transformãm iubirea-n urã,
De ce nu noi, ci solii sã lucreze,
Și sã pãtãm simţirea cea mai purã,
Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea sã te-ndârjesc sau sã te sperii,
Nici sã te fac sã te-ndoieşti de tine,
Dar eu te-am adorat fãrã criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tãu, am fost cu lumea-n luptã,
Te-am apãrat de bârfe şi de crivãţ,
Și dupã toatã veghea ne-ntreruptã,
Cedez numai în lupta împotrivã-ţi.

Și totuşi tu ai fost cea mai frumoasã,
La mine-n braţe îţi fusese bine,
Obsesia iubirii nu mã lasã
Și-mi este imposibil fãrã tine.