duminică, 29 august 2010

Nicolae Labiş


Pastel obosit

Ochii alunecă de sus în jos
Peste fața albă, peste pieptul frumos
Peste mijlocul frânt, peste glezne
Și se împlântă-n pământ.

Cetatea albă cu dinții suri
Străjuie-n zarea întinsei păduri...
Nu ești.De ce îți aud și acum
Glasul în vuietul pădurii de scrum?

Ploaie de toamnă; straniu îmi pare
Râsul tău în picături rare.

Buciumul. Zbucium pe frunze se-ntunecă
Ochii alunecă.Gândul alunecă
Ca o ghiară frântă pe sticlă.
Dansul trăsnetelor mute, rotunde,
În jurul tău, oriunde...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu