Lucian Blaga

Risipei se dedă florarul

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmpla fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm,
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri-
latente-n pulberi aurii-
păduri ce ar putea să fie,
şi niciodata nu vor fi.