vineri, 23 iulie 2010

Nicolae Labiş


Am căutat

 Am căutat și caut. Căutând 
 M-am pomenit greșind. Din când în când 
 M-am pomenit din vina mea flămând 
 Și m-am însângerat în spinii 
 De pe cărările spre zările luminii. 
 Dar dacă cineva gigantic ar veni 
 Și mi-ar rosti: Eu îți dau viața toată 
 Neîncepută, nepătata, 
 Dar să mi-o dai apoi în seamă mie 
 S-o duc înspre visata zare purpurie 
 Pe drum neocolit, de netezime, 
 Pe drumul neștiut decât de mine... 
 Deci astfel de mi-ar spune 
 Eu aș simți că tot ce-mi spune-i putred,  
 Cu hotărâre i-aș răspunde:- Nu cred! 
 De poți schimba secara-n trandafir, 
 De-mi poți schimba viața, nu mă mir: 
 Chiar de-ai schimba bătrânii în copii, 
 Drum drept și neted tu nu poți să știi -  
 Și chiar de-ai ști, pășind în urma ta, 
 Nimic n-aș mai simți și n-aș vedea. 
 Eu sunt aici, cu frații mei în jur, 
 Cu ei mărșăluiesc și râd și-njur, 
 E-un soare fața-n zare să ne scalde, 
 Pășind spre el străbatem ținuturi tot mai calde, 
 Iar de privești atent la cercetare 
 Și nouă de pe frunte prind raze să ne zboare. 
 E drumul greu. Străbatem prăpăstii și cascade 
 Și suferim, dar știm c-așa se cade. 
 Ținuturile-acestui veac lung, clocotitor 
 Vreau doar cu pașii mei să le măsor. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu